7 aug. 2012

Placebo 2012

Şi a fost şi concertul Placebo, din nou în Bucureşti după trei ani. A fost foarte frumos, cum era de aşteptat, am cântat continuu, am dansat, am făcut poze şi mai ales, am filmat noua piesă.
Dar, tot după cum era de aşteptat, la Special Needs m-a apucat melancolia, pentru că au cântat-o şi în 2009, când eu aproape aveam 19 ani, şi dacă n-ar fi urmat For What It's Worth, o piesă pe care să strig cât pot de tare, cred că mai aveam puţin şi mă apuca plânsul. La fel şi la The Bitter End. A fost frumos, dar a lipsit ceva.

13 iul. 2012

Forever young

Been feeling quite nostalgic lately. Started re-watching Sailor Moon, because there's a new season coming up next summer, sorted my fairy tales vinyl discs and listened to Snow White and The Seven Dwarfs, saw Ice Age 4 at the movies, read A Little Princess. And on and on. So what is up? At the same time, I've noticed that whenever I'm asked my age, it takes me a while to realise I'm 21, and not 19, as tends to be my first answer.
Besides that, I'm feeling good. I've got lots of time to read, on top of preparing for my exams this fall, time to continue (and finish) the translation, and basically not watch any movies. Because I never do, I'm too lazy, and I don't know what to see. I can't wait for The Dark Knight Rises though.
Got no clue how to write anymore. I'm counting the days (not literally) till the Placebo concert, but before that it seems I'm going to the seaside. Oh, if only... I'm dying to get out of the city for a while. Not too long, but just enough to be able to breathe, it's much too hot and I don't feel like doing much out here.

8 iul. 2012

Anglia

Acum un an pe vremea asta plecam din Anglia. Stătusem nouă zile şi aproape uitasem cum e la noi. Asta când încă visam să fac masterul acolo.
Atâta curăţenie, atâta respect, oameni liniştiţi (nici n-am fost eu prin cine ştie ce locuri, recunosc)! Am vizitat Londra numai două zile, în rest am stat într-un orăşel studenţesc (Leamington Spa) şi am fost la Warwick de două ori. M-au marcat câteva lucruri. Întâi, că în momentul în care am văzut pământul, aproape de Birmingham, unde aterizam, mi-au dat lacrimile. Anglia a fost mereu ţara, locul, raiul în care trebuia neapărat să ajung.
În al doilea rând, mergeam spre H&M într-o zi, pe jos, că hotelul era aproape, şi am trecut prin spatele unei bănci pe care erau aşezaţi nişte copii. Tot în spatele băncii stătea sprijinită o bicicletă. Reţineţi, în spate, când distanţa dintre bancă şi vitrină nu era nici de un metru. Trec pe acolo, şi unul dintre copii îşi cere scuze că şi-a lăsat bicicleta într-un loc "nepermis". Evident că m-a surprins, probabil n-aş fi văzut aşa ceva la noi.
În al treilea rând, când am ajuns în România, la miezul nopţii, m-a izbit întâi căldura, doar veneam de la 18 grade, şi apoi mirosul. Băi fraţilor, pute! În aeroport, pe străzi, în autobuze, în parcuri. Pute. Iar când am ajuns acasă, deja trecusem la următorul nivel. Cum am deschis uşa blocului, miros de ghenă. Instant welcome.

Şi atunci cum să nu te apuce depresia când te întorci? Cum să nu mă apuce dorul de fiecare dată când vedeam un avion? Avionul de 10 jumate seara, trebuie să precizez. Vara dorm cu fereastra deschisă şi în absolut fiecare seară, spre 10 şi jumătate, trece un avion. De la stânga la dreapta, adică de la sud la vest. Câteva luni nu-mi venea să ies pe stradă, ştiu că am fost la un moment dat la poştă, la vreo săptămână după ce m-am întors, adresa era semi-corectă (pe site), instrucţiunile erau cele mai ciudate, drept urmare m-am pierdut prin Ghencea (cred), la 35 de grade, urmărită de câini, am găsit pachetul rupt (că aşa merge treaba), un proces verbal idiot (pentru o Pokeminge care se deschide, deci e făcută din două părţi, oamenii au scris că au găsit două jucării şi de ce nu scria două pe foaie, ci doar una). Bullshit. Şi mi-am dat seama cât dispreţ am pentru instituţiile statului, pentru felul în care te tratează mai toată lumea, şi cât de mult aştept să plec. De tot. Între timp, am hotărât că poate nu e cea mai bună idee să ajung să vând la McDonald's ca să trăiesc de pe o zi pe alta şi să merg la masterul minunat de 6700 de lire, ci să mă potolesc şi să rămân acasă. Asta e, a fost decizia mea şi mi-o asum. Mă rog, doar faţă de mine, ai mei ştiu că nu mi-a ieşit media care trebuia. De când le-am refuzat oferta şi până acum am regretat o singură dată şi dintr-un motiv prostesc.
Dar e ok, învăţăm să supravieţuim, să rezistăm şi să suportăm toate aberaţiile sistemului. Oricărui sistem, că nimic nu merge prea bine aici. Şi o înţeleg pe o cunoştinţă care după ce a locuit un an sau doi în Germania, revenea în România în vacanţe şi când dădea peste minunile administraţiei se minuna în faţa prietenilor "Frate, dar voi cum puteţi trăi aici?" Înţeleg acum, şi îmi pun aceeaşi întrebare şi mie. Bănuiesc că suntem foarte rezistenţi, sau aşa ceva. Nepăsători aş vrea să cred că nu suntem. Cel puţin nu categoriile de oameni din care îmi face plăcere să cred că fac parte.

30 iun. 2012

Absolventă

Şi s-a terminat şi facultatea, s-au terminat examenele, am dat licenţa. Gata. După trei ani pe care nu îi recomand nimănui (mă rog, poate la alte secţii, alte limbi o fi mai bine - aşa se aude, mai ales la limbile nordice), mă simt în sfârşit liberă. N-o să ţină prea mult, pentru că la master tot acolo mă duc, din varii motive pentru care am refuzat oferta de la Warwick, însă de data asta sper să fie mult mai bine. Măcar despre masteratul de traduceri literare am auzit numai de bine.
S-au terminat trei ani în care orele cu toate cele trei grupe de engleză erau cea mai grea încercare de anger management, în care în fiecare săptămână mă minunam câtă prostie poate să existe, câtă nesimţire şi câtă dezorganizare. Dar s-au terminat. Poate la master oamenii sunt mai destupaţi la minte, mai citiţi şi mai cu ochii deschişi la ce se întâmplă în lume.
Să vină cărţile! Am citit până acum atât de puţin, mai ales în ultimele luni, că abia aştept să termin iar câte o carte pe zi, şi să nu fac (mai) nimic decât asta.
Anul ăsta m-am şi gândit să mă pun la punct foarte puţin cu două mari opere pe care nu le citisem. "În căutarea timpului pierdut", în franceză, şi "Mizerabilii", iniţial tot în franceză, dar după trei luni cu Proust am ales varianta mai uşoară, în engleză. Tot la fel de lungă, dar măcar o s-o citesc mai repede, sper.

Ce mi-a plăcut cel mai mult anul ăsta au fost "Deriva continentelor" de Russell Banks, "Pluta de piatră" de Jose Saramago, "The Dead Virgins" de Kevin Ashman şi "Oase migratoare" de Iulian Tănase. Aştept (şi am nevoie) de recomandări de autori români. Ar cam fi cazul să mai citesc şi de pe plaiurile noastre.

18 iun. 2012

Sigur Rós - Fjögur píanó



Aşa se fac videoclipurile, luaţi aminte.

17 iun. 2012

Street Delivery #7

Nu mai ştiu în ce an am fost prima dată la Street Delivery, cu siguranţă nu la prima ediţie, dar ştiu că întotdeauna mi-a plăcut. E o atmosferă cu totul deosebită, vezi "oameni" şi nu "lume", ca să citez din Iulian Tănase, şi ai impresia că se poate. Că nu trebuie să mori înecat de gaze de eşapament în fiecare zi, că există şi o altă variantă.
Ieri am stat vreo cinci ore pe stradă, în Grădină, în parc, în Cărtureşti, plimbându-mă, mâncând, citind, lăsându-mă stropită cu apă de cei care luaseră pistolaşe de la Fire Fairies, şi overall uitându-mă la oameni. Că am ajuns acasă cu o extremă durere de ochi, asta e partea a doua, deşi am purtat ochelari de soare. Deh, vara.
Am ajuns, am intrat în Cărtureşti, m-am uitat puţin la ceaiuri, am coborât la cărţi, am găsit unicul exemplar din Oase migratoare de Iulian Tănase, l-am luat, am ieşit. Pe Arthur Verona se întâmplau lucruri, am trecut în revistă cam tot, cel mai mult m-au impresionat expoziţia foto "O suveică în jurul lumii" şi "Exerciţiu de empatie", pe care nu l-am făcut, pentru că mi s-ar fi părut prea înfricoşător.
În parc, am citit câteva capitole, după care mi-am amintit că nu aveam pix la mine pentru un autograf. Am fost să mănânc la Grădină, şi am băut cel mai bun ice tea (Rose lips - ceai de trandafiri, piure de zmeură, lămâie). Până să plec începuse un moment de teatru de improvizaţie, dar nu m-a entuziasmat şi am plecat. Am făcut rost de pix până la urmă, noroc cu xerox-ul de la Romană. După ce m-am întâlnit cu o colegă se cam făcea ora pentru Pioneza. Am fost şi mi-am luat autograful pe carte, m-am cam fâstâcit, puţin starstruck. Pe la 8 am plecat spre Ursus Evolution.
Constituţiei, o realitate cu totul diferită. Deja parcă eram la mine în cartier, oameni în şlapi (sau rochii cu prea mult sclipici). Paraziţii, plictisitor, se auzea extrem de prost, fără versuri n-aş fi recunoscut nicio piesă. Întâlnit colegă din şcoala primară şi apoi colegă de liceu. Schimbat păreri despre colegii de facultate, am ajuns la concluzia că proştii sunt peste tot, nu doar la mine. Să fie consolant sau deprimant?
Acasă. Ochii mă dureau de crăpam, am stat puţin la calculator, după care m-am culcat, realizând că nu puteam să fac nimic care implica privitul.

Per total, Street Delivery e o gură de aer pe care ar fi bine s-o luăm mai des de o dată pe an. Încarcă bateriile şi relaxează, exact de ce aveam nevoie înainte de licenţă. A fost o idee bună până la urmă. Iar cartea, în sfârşit, o carte neîmprumutată sau neluată de pe net, a fost o idee şi mai bună. Cred că ultima dată când mi-am cumpărat cărţi în format fizic a fost în Anglia, vara trecută.

15 iun. 2012

Pre-licenţă

Unul dintre lucrurile care s-au schimbat în ăştia trei ani de facultate este că mi-am schimbat complet atitudinea faţă de învăţat şi orice lucru productiv pentru (în cazul meu) perfecţionarea limbii. Engleză sau franceză, indiferent. Şi am început să învăţ. Ceea ce înseamnă că acum, cu trei zile înainte de licenţă, încerc cât pot să mă ţin departe de orice înseamnă recapitulat. M-am plictisit, de fiecare dată când deschid cursurile am impresia că nu mai ştiu nimic, şi de fapt ştiu, aşa a fost mereu, doar că acum e puţin diferit.
Asta a început acum 2 ani şi ceva, când am fost nevoită să găsesc ORICE cu care să-mi ocup timpul, şi aşa am ajuns la tradus tot felul de chestii, mai ales din The Economist, că doar asta vom avea la examen (o treime, cel puţin), exerciţii de gramatică pe care o ştiu dar îmi plăcea să o repet, pentru că, nu-i aşa, repetiţia e mama învăţăturii, vocabular şi altele. În toamnă m-am apucat de portugheză, am mers un semestru la orele celor de la filo. Apoi am învăţat singură, aveam o zi pe săptămână în care 2 ore asta făceam. De când s-a terminat sesiunea am cam rărit-o, dar după licenţă o să continui. Am văzut la facultate lista manualelor după care ar trebui să înveţe cei de anul 1, deci am de unde s-o apuc şi pentru altceva decât gramatică, ce am făcut eu la ore.
Să ajung la ce voiam să spun. Mi-am făcut curat în cameră azi, mi-am pus nişte wannabe postere noi, mi-am lipit în sfârşit cartonul cu IRINA scris din tuşe de culoare de un chinez în Parc Guell din Barcelona. Îl aveam de aproape trei ani. La fel ca rochia pe care am purtat-o pentru prima oară la balul celor de la Jurnalism. Pentru că nu merg la al meu. Pentru că am fost cu colegele de liceu, cu care am avut mult mai multe de împărţit decât cu aproape toată lumea din facultatea mea.
Mâine voi merge la Street Delivery, voi sta jumătate de zi şi voi citi în Parcul Ioanid, voi bea limonadă de la Cafe Verona şi voi mânca ceva bun. Orice ca să nu mai repet nimic la engleză, nu e ok să-mi încurc toate lucrurile în cap acum. Poate termin Insula de sub mare, de Isabel Allende. Azi am terminat V. de Pynchon, după vreo trei săptămâni (cred). Am avut o perioadă între sesiune şi ultimele zile dinainte de licenţă când citeam din nou o carte pe zi. Mi-e dor de asta şi vreau cel puţin o săptămână doar să citesc de dimineaţa până seara, înainte să încep să mă pregătesc pentru admiterea la master. Şi să continui cu traducerea pentru Phil.

Noapte bună.

14 iun. 2012

6 ani

Scriu de şase ani aici. Mai bine spus, am blogul ăsta de şase ani, deşi l-am cam abandonat de vreunul şi jumătate, poate chiar mai mult. Nici eu nu mai ştiu.

Termin o facultate mâine-poimâine. De fapt, nu ştiu exact când eşti absolvent - când dai ultimul examen? după ce îţi susţii licenţa? când arunci toca în aer? Habar n-am, dar va fi curând. Săptămâna viitoare am examenele, iar pe 29 diploma. Nu sunt stresată absolut deloc, nu mă panichez, poate nu înţeleg importanţa şi miza acestor examene.

Şi dacă tot rămân în minunata noastră Românie şi la master, poate o să scriu mai des. O să încerc măcar săptămânal, până îmi intru iar în mână şi până o să consider că pot să deschid din nou blogul pentru public.

L-am ţinut pe privat vreun an şi ceva pentru că reciteam posturi de acum 2-3 ani, şi mi se păreau atât de aberante, emo şi penibile, ca să nu mai vorbesc de textele de la începutul începutului. Elogiile lui Bucurenci, citate din Six Feet Under şi povestirile mele de adolescentă frustrată şi neîmplinită emoţional.

În fine. Ideea e că am revenit oarecum. Sper.

P.S.: Doamne, ce tag-uri am!

P.P.S.: Aniversarea ar fi fost pe 10 iunie, dar am uitat.

10 iun. 2011

5 ani

Astazi sunt 5 ani de cand am inceput sa scriu aici. Pacat ca din toamna trecuta am abandonat corabia.

11 sept. 2010

20 de ani

Finally. La fel de confuză, de pierdută şi de not-really-that-happy. Atât că în dimineaţa zilei mele am aflat cel mai frumos lucru şi acum sunt sigură măcar de un lucru. Cadouri frumoase, şi momente la fel. Mulţumesc.